Replieri tactice

"Sub presiunea totalitarismului comunist, Europa de Est a generat în perioada postbelică un set politetic de atitudini specifice în lumile ei artistice, de la auto-cenzură la protest mai mult sau mai puțin disimulat, de la retrageri în turnuri de fildeș la dizidențe tolerate sau chiar încurajate, de la compromis la colaborare propagandistică, de la negare la ironie, de la exiluri exterioare la exiluri interioare. O dispoziție atitudinală care pare să fii infuzat amplu producția artistică românească din epocă, devenind concomitent poziționare existențială și atmosferă interioară, poate fi cel mai bine definită ca repliere. Replierea e în același timp un repertoriu tactic și o poziționare în existență. În ea sînt implicate deopotrivă anxietate imprecisă, prudență, curaj, reflecție, escapism donquijotesc, interiorizare, scrutare idiosincratică a realității, îndrăzneli imprecis eroice, precum și tacite, tensionate resemnări.

Dincolo de statutul social concret, ce poate varia de la „favorit” al puterii politice la „suspect” în ochii acesteia la exilat, o anumită consubstanțialitate întru difuză angoasă generează improbabile similitudini, în spectrul tactic al replierii, între artiști ale căror opere pot fi acut diferite, stilistic sau tematic. Sînt artiști care își configurează adesea sinele în ipostaze identitare stranii, de la cele vag eroice la cele eliptic evazive și care structurează imagini și obiecte vizuale, în care elementele realității exterioare ajung de multe ori să fie reasamblate după o logică străină contextelor din care provin.

Florin Mitroi se repliază înspre un sine complex și discret, care asumă un soi de stoicism solitar, ce poate funcționa concomitent ca denunț și ca resemnare. Arta sa, ca toată arta cu adevărat mare, poate fi văzută ca avînd sensuri contextuale, privită ca artă de refugiu interior din vremuri de tiranie exterioară, dar se ridică la nivelul sensurilor atemporale, ca încorporare vizuală a condiției umane: un eroism tăcut și bizar însoțește sentimentul tragic pe care lucrările sale îl fac acut, chiar amenințător prezent.

Ștefan Bertalan observes and artistically metamorphoses the vegetal forms with feverish intensity. His works often seem to reveal himself as an animist of mystical temperature, to unveil a self that has been extracted from the social world, sinking, frantically meditative, into the details of nature. In his drawings, two impulses are tensely balanced: one to find in the object of obsessive observation the aesthetic order of mathematics, the other to visually generate mysterious, spiritual entities. Thus, the nature in Bertalan’s works is not only strangely anthropomorphic, it is seductively psycho-morphic.

If Alexandru Antik’s tactical withdrawals often deployed the recourse to ephemerality, however, somewhat paradoxically, his art relates in an essential way to memory, to archive, to durability of the archetype in the flow of history, be it individual or collective. His art de-mythicizes and re-mythologizes, as Antik can aptly be described, in a biblical paraphrase, like someone tempted by postmodernism in all aspects, but not giving up a certain gravitas in the substratum of his art. The exhibited works reveal an educated subversiveness, accompanied by an appetite for the embodying an existentialist thrill, of (anti) heroic nuance.

Rafinate, aproape în ciuda unor ușor de decelat impulsuri gestualiste, colajele compuse de Yvonne Hassan se îndreaptă spre intelectualism, dar se opresc de fiecare dată în teritoriul unei delicateți bine temperate. Contextul se revarsă calm și decantat în lucrările sale, mărunțișurile mundane sînt manipulate cu expert, cizelat simț estetic. Arta pe care a lucrat-o cu remarcabilă discreție propune rafinamentul ca pe o calitate căutată, dar nu artificială, ca pe o proprietate emergentă întrucîtva surprinzătoare, întrucîtva firesc instaurată.

Sultana Maitec a fost o artistă de vizibilitate și succes, în timpul și după căderea comunismului. Timpurile în care și-a creat arta par să nu răzbată în operă, dar asta se întâmplă inclusiv pentru că artista s-a repliat de timpuriu (vocație?, afinitate?, alegere?), din timp în atemporalitate. O prețiozitate estetică ce ar putea ușor cădea în spectacular facil este, în cazul lui Maitec, un instrument expresiv impecabil acordat, fin adecvat căutărilor sale, îndreptate decis în direcția unei frumuseți de alură mitică și a unui soi de primordialitate simbolistică.

Horia Damian is an exemplary exiled Romanian artist, who arrived in Paris before the communist tyranny settled in Romania. In the exhibition, he it is the perfect counterpoint, the one for whom the East existed as an impossibility, as a place of forbidden return; he is also the hypostasis of a typology of almost mythical allure, that of the artist who found success elsewhere. Damian’s works have a particular metaphysical sobriety, initially predominantly expressed formally, then mostly atmospheric. The aesthetic withdrawal, in his case, is two-folded: on the one hand, it is forced by exile and on the other hand, it is fostered by existential anguish.

A Tantalus simultaneously animated by lyrical impulse and fascination for crystalline order, Iulian Mereuță also resorted to exile, without spectacular, artistic success. A delicate, but permanently feverish search for ways to incorporate something essential into art, an implicit and sometimes awkward, visually transposed belief that the meaning of art must somehow approximate, if not coincide with the meaning of existence itself, acutely characterize the artist’s efforts. If there can be a Platonism that visually poses as melancholic, diffuse, but persistent lyricism, this must have been Mereuță’s conceptual and aesthetic, tactical withdrawal.

Subversiv activ și rafinat în strategiile sale estetice, Dan Mihălțianu realizează de pe începutul la perioadei de finală degradare a regimului comunist din România o artă care încorporează atît revoltă, cît și sustragere, care evită politicul prea explicit, dar îl utilizează implicit, copios și eliberator. Folosind medii precum fotografia sau instalația, el refuză experimentalist tradiționalisme pe care le simțea confiscate de zona „oficială” de producție artistică. Aluziile de Pop Art sau Nouveaux Realisme din arta sa nu fac decît să potențeze înțelegerea faptului că, la nivel de fond, artă contemporană este o sintagmă care înseamnă altceva în contextul estului comunist decît în arealul occidental care a generat-o.

Ion Bîrlădeanu e marginalul perfect, trickster-ul tăios în mod conștient, inadecvat în mod nonșalant și escapist fără emfază. Personaj cu alură de Jarmousch și inserții de Kieslowski, încorporând o dimensiune epopeică cu firească stângăcie, și-a creat lucrările cu meticulozitate de meșteșugar și exuberanță de artiste maudit, reușind să le facă în același timp idiosincratice și tipologice. Filme care nu au fost niciodată realizate, colajele sale devin filme perpetuu posibile, sunt narațiuni de completat cel puțin la fel de mult pe cât sunt imagini de contemplat.

A whole world seems to separate, on several axes, Bîrlădeanu’s collages from those finely structured by Hassan; Bertalan’s drawings vibrate on spiritual and psychological frequencies other than Antik’s spiritually charged, seductive but vaguely mythological works; the revolt is distilled into a raw granular aesthetic in Mihălțianu, while in Maitec’s works, aestheticism is the absolute hegemon; the drama is calmly assumed for Mitroi, metaphysical for Damian, lyrically sublimated for Mereuță. However, here and there, a detail, a clue, a fragment of an object, an accent of atmosphere, a fragmentary element of Pathosformel, a Barthesian punctum remind the viewer that all these works of art and approaches, all these sophisticated, tactical withdrawals belong somewhat to the same world, the same frivolous, burdensome, serious, inaccessible, existentialist and charming Eastern European of a tyrannical era.